Coboară ancora-n ianuarie, e ger pe macadam,
Am debarcat când lumea încă răcea polaru’ în fram,
Și ne închinam pe întuneric, visam în van la ce n-aveam,
Azi sunt fericit cu ce-i al meu și mă bucur de ce n-am.
Vanitatea.. e păcatul preferat și e ciudat
Că-mi pun un demon pe foaie, ca să-l hrănesc pe celălalt,
Mi s-a arătat ce porți în casă după fiecare șase-șase,
Am privit diavolul în ochi și mi-a spus povești frumoase.
N-am putut să înțeleg și nici n-am vrut de la început,
Am știut că o să mă dreg, dar a durat și a durut,
Mi-am tocmit sufletul, dar asta mai demult,
Aș fi semnat pactul pe loc, dar nu a avut cât i-am cerut.
Dar Mircea mai scrie, coboară adesea ca să urce,
Și ca să învie, omoară gânduri ca să-l culce,
Își trăiește dimineața cu gândul că se duce,
Mai aprinde niște cancer, și mai toarnă niște ulcer.
Diavolul poate fi oriunde. Poate fi deghizat în întruchiparea binelui. Se poate ascunde în șansa sau norocul tău nejustificat. Poate fi ipocrizia cu care ți-e milă de aproapele tău. De exemplu eu: ultima dată am văzut diavolul când m-am uitat în oglindă.
Femei de o noapte, mă fac să scriu versuri de o viață,
Resturi de șoapte m-ajută să topesc inimi de gheață,
Idei postume îmi așează lacrimi pe cornee,
Drame comune te fac să scrii clișee.
Seri petrecute dimineața îmi lasă prânzul fără vlagă,
Credeam că așa o să mă vindec, dar am cusut pe lângă plagă,
Răstălmăcesc trecutul, văd ce n-am vrut să meargă,
Găsesc erori de pilotaj, deschid ca Oz cutia neagră.
E primăvară fără flori, ca toamna fără frunze,
Ca dragoste fără fiori, ca doamnă fără buze,
Ca ploaia fără noroi, ca scriitorii fără muze,
Ca noaptea fără zori, ca cearta fără scuze.
Citesc pe buze moi cu ruj ușor și iz de carte,
De la apus vine război ce aduce zile cu miros de moarte,
Împreunând eroi cu suferința și speranța,
Un colectiv unit până la primul atentat din Franța.
Există bine și rău și cunoaștem toți atât de neștiutori, că e bine ca binele să învingă râul. Dar niciodată nu ne-am gândit cât de rău face binele răului învins. Oricum la sfârșit, toate astea nu mai contează și se sparg ca niște frunze de porțelan care aplaudă într-un vârtej.
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea umană, lupta interioară dintre bine și rău și impactul societății asupra individului. Artistul reflectă asupra propriilor experiențe și vulnerabilități, dezvăluind un conflict complex între aspirații și realitate.