Timpul.
Pe drum și pe de-a dreptul zboară,
Pe lângă veacuri și prin țări
Fără opreliști armăsarul
Ce n-are frâu și n-are scări.
Îl întâlnim cu salutare
Și zâmbete pe buze gem
Însă ne chinuie-o-ntrebare
El ori noi oaspeți îi suntem?
Sub fuga-i tremură pământul
Și spume-i cad în anii goi
Rămâne-n urma lui argintul
Ce căruntețe-i spunem noi.
Aruncă călăreți teribil
În humă din galop mereu
Să îl ajungi e imposibil
Să-l prinzi din față-i foarte greu.
Nu da, prietene-ncetare
Avântului în trai deprins
Prinde-l de coamă și, călare,
Intră-n galopul lui aprins!
Sensul versurilor
Piesa explorează natura evazivă a timpului și impactul său asupra vieții. Timpul este personificat ca un armăsar neîmblânzit, sugerând că este o forță incontrolabilă care ne modelează existența.