Nu a fost niciodată formă, nici chip
Atât de tandră pentru Seyd precum harul
Care nu a picotit niciodată ca o piatră
Ci a plutit ca o lumină și a dispărut.
Frumusețea l-a urmărit pe el pretutindeni
În flacără, în furtună, în norii de pe cer.
El a spart oglinda lacului să-și umple privirea
Cu sclipirile de ametist din cioburile valurilor.
El a aruncat cu pietricele în fântână să le asculte
Pentru o clipă reverberațiile muzicale ale sunetelor.
Adesea a auzit răsunetele forte ale clopotelor
De la unduitoare tonalități la ecouri detunătoare.
A auzit o voce pe care nimeni altcineva putea să o audă
Din lăuntrul ființei până în sferele cele înalte.
Pământul s-a cutremurat în ritmic tremor
Și mările în flux și reflux de clopote epice.
În vizuinele patimilor și-n jalea mormintelor
El l-a văzut pe Eros irezistibil zbătându-se să iasă
Ca soarele din întuneric și să izbăvească blestemul
Iluminând până la marginile universului.
Tot astfel pentru iubire el și-a dat viața
În fidelă adorație, în disprețuitoare proslăvire,
Cum pentru el ispitele în van și-au aruncat plasele
Renunțând la ambiție și la câștigul amăgitor
El a găsit că este mai multă fericire să mori,
Să te sacrifici pentru frumos decât să trăiești pentru pâine!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de frumusețe ca forță supremă, pentru care merită să te sacrifici. Protagonistul renunță la ambiții lumești, găsind mai multă împlinire în moartea pentru frumos decât în viața pentru câștiguri materiale.