Erai în vremea ceea blondă, naltă,
solidă spumă-arzând și răzvrătită.
Păreai un trup desprins
din centrii soarelui, și aruncat
de-o lovitură-a mării, pe nisipuri.
Totul ardea pe-atunci. Ardea și plaja
în jurul tău. Și algele, pe țărm,
ca țăndări de lumină rămâneau
moluștele și pietrele pe care
le trimitea spre tine valul mării.
Și totul era flacără, fior
de undă caldă, -n tine. Dac-o mână
era-ndrăzneață, -ndată și buzele – jăratec
orb, zburător, prin aer, șuierau.
Timp pârjolit și vis de mult cenușă.
Și m-am întors la spuma ta de-atunci.
Sensul versurilor
Piesa evocă o dragoste pasională din trecut, comparând-o cu focul și spuma mării. Naratorul se întoarce în amintire la acea perioadă intensă, reflectând asupra timpului scurs și a pierderii.