Personale [].
Recunoștință pentru dragostea ce s-a ivit.
Când ai apărut tu,
mă chinuiam în adâncul cel mai ascuns
al unei peșteri fără aer și fără de ieșire.
Dadeam din mâini în întuneric, agonizând,
auzeam un horcăit, un zbor de aripi
ca pulsul unei păsări nevăzute.
Ți-ai revărsat asupra-mi părul
Și am urcat la soare și am văzut că el era doar aurora
ce acoperea o mare în flux de primăvară.
A fost de parc-aș fi sosit în cel mai mândru
port din miazăzi. Se-necau în tine
priveliștile cele mai strălucitoare:
munți limpezi, ascuțiți, încununați
cu zăpadă trandafirie, cu izvoare tăinuite
în faldul umbros al pădurilor.
Am învățat să mă odihnesc pe umerii tăi
și să cobor prin râuri și pripoare,
să mă-mpletesc în ramurile-ntinse
și să fac din vis cea mai dulce moarte.
Mi-ai deschis arcade și anii mei înfloriți
proaspăt ieșiți la lumină, s-au culcat
sub dragostea umbrei tale adunate,
scoțându-mi inima în bătaia vântului
și acordând-o cu sunetul verde al inimii tale.
Aveam să dorm acum, știind la deșteptare
ca nu mă chinuiesc în peștera cea sumbră,
dând din mâini, fără de aer și fără de ieșire.
Pentru că în sfârșit apăruseși tu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă recunoștința profundă față de o persoană care a adus lumină și eliberare dintr-o stare de suferință și disperare. Metaforele naturii abundente și a siguranței oferite de prezența celuilalt subliniază transformarea și pacea interioară dobândită.