Pierdut în jilțul dumisale,
cu ochii duși în jarul stins,
pari cotropit de floarea moale
a umilirii ce te-a nins.
Ce nu mai este, ochiul vede
și leneș brațele cuprind.
Din pod te mustră Arhimede,
din praf – Pitagora zâmbind.
Se-ntinde-un cer pe-o Iliadă,
pe-un Tacit vechi – alt cer marin.
Ah, unde mâna de zăpadă
în logaritm ți-a pus un crin?
Pierdut pe-o fizică, serafic,
cuvântul scris cu sfânt plaivas,
parcă tresare caligrafic
cu toate câte n-au rămas.
Gramatici, teze, hărți,
compasuri vin cu mireasma unui vânt,
cădelnițând aceste ceasuri
cu toate câte nu mai sunt.
Și când te ning suave febre
în taină, domnule poet,
cazi în genunchi pe vechi algebre
și plângi pe fiece caiet.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de nostalgie și regret față de trecut. Poetul, copleșit de amintiri și pierderi, se refugiază în studiu și contemplare, dar este în cele din urmă cuprins de tristețe.