La poarta de mărgean a curții mele,
lung sforăia un armăsar sălbatic;
înfuleca fărașul cu jăratic
și-l călăream pe aripi până-n stele.
Acum i-ascult nechezul leșiatic
și-abia mai simt că-i tremură sub piele
cenușa stearpă-a aripilor grele
din flăcările zborului zănatic.
Dar dacă-n grajd stă gloaba poticnită
și aripile stinse se destramă,
îi arde încă fiece copită,
frânturi de stele-i pâlpâie în coamă.
Și, când și când, în sânge îmi palpită
potcoava ei de aur și aramă.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirea unei perioade de aspirație și zbor, contrastând cu realitatea prezentă a limitărilor și a declinului. Chiar și în starea actuală, ecouri ale trecutului glorios persistă, amintind de potențialul pierdut.