Plecat-am nouă, cu sergentul zece.
Toți căciulari, toți zece din Vaslui.
Și fiecare-avea o țeavă rece
și-o bistriță de foc sub coasta lui.
Acum, urc singur drumul de costișe.
Mai lungă-i calea sub picior beteag.
Departe, Plevna gâfâie piezișe,
la poarta ei ciolanele stau prag.
Și Rahova-i în urmă și Smârdanul..
Trag greu în gleznă rănile cu plumbi.
În zări izbește vântul cu ciocanul,
și vremea sună oase-n pomii strâmbi.
Și cum, trudit, mă uit de la răspânte,
domol se duc privirile spre Prut
și merg, ca-n vis, adânc să se împlânte
în lungul răsărit nestrăbătut..
Și, ca-ntr-o ceață, ochiul meu, buimacul,
străvede cum, în zariști de apoi,
alt dorobanț ca mine sparge veacul
și zgâlțâie cu pasul plevne noi.
Sensul versurilor
Cântecul evocă amintirea unui soldat român din Războiul de Independență, rănit și obosit, care își amintește de camarazii căzuți și de bătăliile purtate. El contemplă sacrificiul făcut și viitorul incert, dar și continuarea luptei de către alți soldați.