Tu, altădată, mâinile pe frunte
îmi lunecai în unduiri de ape,
să mi se pară lungi vibrări de clape
și veșnicie, clipele mărunte.
Azi, nu-mi mai pui lumina lor pe pleoape,
nici pe amurgul tâmplelor cărunte,
și, cum spre stele curgem ca o punte
și mâinile ți-au înserat aproape.
În crinii lor cândva fără prihană
un foșnet veșted parcă se aude,
cum ar ofta o frunză ca o rană.
Dar și mai sfinte-acum de ani și trude,
eu le sărut adânc, ca pe-o icoană,
cu sufletu-n genunchi și gene ude.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și asupra schimbărilor pe care le aduce cu sine. Mâinile, odată simbol al afecțiunii și al tinereții, sunt acum marcate de trecerea anilor, dar devin și mai prețioase prin experiența și truda pe care le reprezintă.