Călugărițe albe din liniști vechi de schituri,
atâta de tăcute și-atât de reci păreți
în serile chiliei cu mohorâți pereți,
când tânga vi se’ncuie în cărțile de mituri….
Durerile gemute ce’n schituri vă mânară
le-ați păturit, aicea, sub lespedele de păci:
Arar le recunoașteți în freamătul de crăci,
și le uscați în toamnă, și le’nfloriți în vară….
Durerile — amuțite —, călugărițe sfinte, —
le’nchideți în evlavii și’n biblii cu minuni,
le’ngenunchiați în șoapta atâtor rugăciuni,
căci deși tac, — în liniști ades zvonesc cuvinte….
Durerile strivite în cărți de mituri,
le răstigniți pe-o cruce alături de Iisus,
și nu vă recunoașteți în sufletul meu, dus
să-și zvânte plânsul veșted în liniști reci de schituri!.
Aud, aud cum ploaia mă dărâmă,
mă macină’ntomnarea, fărâmă cu fărâmă….
Sensul versurilor
Piesa explorează tema durerii și a izolării spirituale, folosind imagini ale călugărițelor și ale vieții monahale. Eul liric se simte neînțeles și copleșit de suferință, căutând un refugiu în liniștea rece a schiturilor, dar simțind că nici acolo nu găsește alinare.