Mi-e dragostea ca trăsnetul, ca spinii,
ca vâjâitul apelor pe scocuri,
ca durele și strașnicele blocuri
ce scapără sub tunetul luminii.
Mi-e dragostea ca marea din ghiocuri,
ca ora când se leagănă arinii,
și mi-e la fel cu fiara viziunii
și lacrimile roșii din brelocuri.
Și mi-e asemeni șesurile arse,
adâncii nopți cu jerbe și eșarfe,
pădurilor în lacuri verzi întoarse,
sau podului în care, printre boarfe
și colbăite petice și gioarse,
întinde luna strune lungi de harfe.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea și intensitatea dragostei, comparând-o cu elemente puternice și variate din natură și viață. Dragostea este portretizată ca un fenomen copleșitor, plin de forță și mister.