Deșertăciune, mare jupâneasă,
îți slugărim, încovoiați din șale,
pentru-un surâs și-un sfârc de bici mai moale,
sau pentru-un blid de fiere ticăloasă.
Ne căciulim, argați ai curții tale,
pupându-ți, ploconiți pe lângă masă,
ciubotele și poala de mătasă
și mâna cu brățări și cu opale.
Și când, cucoană crudă și fudulă,
râzând, ne-alungi din curtea ta deșartă,
cu-n pumn de lacrimi plată de căciulă,
îngenunchem în pulbere la poartă
și, lacomi de robie nesătulă,
cerșim din nou gârbaciul ce nu iartă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație de dependență umilitoare față de o figură autoritară. Subiectul se supune de bunăvoie, chiar cerșind abuzul, într-o formă extremă de obsesie și lipsă de valoare de sine.