Treceau, desculți, prin țara basarabă,
sfinți triști de fum, cu glezne de lumină.
Omul îi chema pe prispa lui, la cină,
și le pupa cereasca mână slabă.
Io, cititorul, topit-am juvaere,
să urce din inele mănăstire.
Sfinții pribegi cu umbra lor subțire
i-am fost poftit apoi la priveghere..
Ci ei, zâmbind și mirosind a ceară,
s-au așezat prin vechi iconostase.
Mă uit și văd pe fruntea lor rămase
inelele-mi domnești de-odinioară.
Sensul versurilor
Piesa descrie un act de devoțiune și sacrificiu, în care cititorul își topește bijuteriile pentru a construi o mănăstire. Ironia este că sfinții cărora le-a oferit ospitalitate poartă acum pe frunte inelele topite, sugerând o pierdere a valorilor spirituale și o trădare a încrederii.