Rabindranath Tagore – Culesul Roadelor

Un pumn de țărână putu să-mi ascundă semnul tău,
când nu-i cunoșteam înțelesul.
Acum, fiind mai înțelept, îl citesc în toate cele
ce-l tăinuiseră mai înainte.
El e zugrăvit pe frunzele florilor;
în stropi îl aruncă valuri din spuma lor;
dealuri îl poartă sus pe vârfuri.
Întorsesem fața mea de la tine,
de aceea citii întoarse semnele
și nu pricepui înțelesul lor.

Partea mea din ce e mai bun pe această lume
îmi va veni din mâinile tale:
iată făgăduiala ta.
De aceea strălucește lumina ta în lacrimile mele.
Mă tem să mă las călăuzit de alții, ca să nu mă depărtez de tine,
care aștepți la o cotitură a drumului
să fii călăuza mea.
Merg cu îndârjire pe drumul meu,
până ce însăși nebunia mea mi te va aduce la ușă.
Căci am făgăduiala ta
că partea mea din ce e mai bun pe această lume,
îmi va veni din mâinile tale.

Vorba ta e simplă maestre,
nu însă a acelora care vorbesc despre tine.
Înțeleg glasul stelelor tale și tăcerea pomilor tăi.
Știu că inima ar vrea să mi se deschidă ca o floare;
că viața mi s-a adăpat la un izvor tainic.
Asemenea unor păsări din țara solitară a zăpezii,
ademenite de căldura primăverii,
zboară cântecele tale în jurul inimii mele,
vrând să-și facă în ea cuiburile;
iar eu sunt mulțumit în așteptarea anotimpului vesel.

Ei știau drumul și plecară să te caute de-a lungul cărării înguste;
eu însă pornii de-a dreptul în noapte, căci eram neștiutor.
Nu eram îndestul de priceput, să mă tem de tine în întuneric;
de aceea ajunsei pe neașteptate în pragul tău.
Înțelepții mă dojeniră și-mi porunciră să plec din nou,
căci nu venisem pe cărare.
Mă întorsei cuprins de îndoială,
tu însă m-ai oprit;
iar dojana lor crescu din zi în zi.

Nu: vouă nu vă este dat să deschideți bobocii în flori.
Scuturați bobocul, loviți-l; e peste puterile voastre
să-l faceți să înflorească.
Atingerea voastră îl întinează;
voi rupeți petalele rând pe rând și le aruncați în țărână.
Dar nici o culoare și nici un parfum nu apare.
Nu! Vouă nu vă este dat să deschideți bobocii în flori.
El, care e în stare să deschidă bobocul,
o face atât de simplu.
Îi aruncă o privire și seva vieții îi curge prin fibre.
La suflarea lui, floarea își întinde aripile
și fâlfâie în vânt.
Culori izbucnesc ca niște dorințe,
parfumul dă la iveală o dulce taină.
El, care e în stare să deschidă bobocul,
o face atât de simplu.

Un zâmbet șiret se revărsă peste ceruri,
în ceasul când ai îmbrăcat inima mea în zdrențe
și ai trimis-o pe drumuri să cerșească.
Ea merse din ușă în ușă
și de atâtea ori, când talerul ei era aproape plin,
fu prădată.
La capătul zilei anevoioase ea ajunse la poarta palatului tău
și-ți întinse jalnicul ei taler;
și tu ai venit și luând-o de mână ai așezat-o
lângă tine pe tronul tău.

Parfumul strigă înăuntru bobocului:
”Vai! Ziua asfințește, prețioasa zi de primăvară,
și eu sunt închis în potir! ”
Copile, nu-ți pierde curajul!
Cătușele tale se vor rupe în bucăți,
bobocul va înflori și primăvara va dăinui
și atunci, tu vei muri în belșugul vieții.
Parfumul se zbuciumă și tremură înăuntrul bobocului, strigând:
”Vai! ceasurile trec și eu încă nu știu nici încotro merg, nici ce caut! ”
Copile nu-ți pierde curajul!
Vântul de primăvară ți-a ascultat dorința și
ziua nu va apune fără să-ți împlinești viața.
Viitorul îi pare întunecat și parfumul strigă deznădăjduit:
”Vai! Din vina cui e viața mea atât de fără rost? ”
”Cine poate să-mi spună, de ce sunt în afund? ”
Copile, nu-ți pierde curajul!
Se apropie dimineața desăvârșirii,
când vei amesteca viața ta cu toată viața
și vei cunoaște, în sfârșit, menirea ta.