Sunt rupt ca taleru’ pe care-mi atârnă voința de metal în valuri,
Rămânând adânc ca Atlantida între curent și aur.
Între comori și n-aud cum înghite-n sec eșec,
Viața mea-i un pod de sticlă și-s cam plumb să-l trec.
Timpu-i scump, ia asta ca pe-un voucher,
Eu nu rămân dator și trag cârma s-am ce-ntoarce.
Trag pe urmă, sunt plin de mine ca Olimpu’,
Ești prins deplin prin tine, înfipt adânc ca nitu’.
Văd anii cum îmi îneacă vise,
În lac de smoală m-am închis pe jumătate far’ să văd jumate atinse.
Munte de crize, fără iz de briză, fără Lux In Tenebris,
E lamentabil.
Și la mijloc de atlantic și pe post de ancoră am fix corăbii,
Sufletu’ meu un bold indirijabil.
Nu-i mare faș, e peste fus și-n plus fiabil,
Zic arigatou,
Când dispari din lumea mea cât ai spune Minato.
Simt greșeli pe piele,
Una peste alta nu prea învăț niciun c***t din ele.
Mă rup de lanțuri fictive,
Judec cognitiv, e
Felu’ meu d-a rupe clipe și alea-ndesate într-un borcan.
Vorbesc cu pereții ca-n Odessa, sus lesa,
Mi-e cumpăna, cumpără, auru’ prostului.
Ce se va-ntâmpla când va afla, io dorm sub patu’ monstrului.
Nu-i prea departe, riscă!
Raiu-i ca autostrăzile-n Germania, da-i în p***!
Îi văd pe toți la fel și nu vreau altă prismă,
Vreau un pui de somn pe prispă.
În lumea mea lumea nu există,
Nici gălăgie, nici frustrări și pot să-ți fac o listă.
Am abisu-n palmă,
Nu-s artist și nu-s atins de karma.
Nu s-a prins, sunt eu ce rupe acel taler
Și ține-n piept și alte chestii decât aer.
Alte bestii, bal de viespi,
Vin c-o ploaie de umbrele ca Shigure.
Am ironii în ture și mult prea multă furie,
Nu vrei să mă cunoști sau să mă știi,
Ce scriu rămâne umbra peste orice poți să scrii!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară profundă, marcată de deziluzie și introspecție. Artistul se simte rupt și captiv în propriile gânduri și emoții, căutând o cale de ieșire dintr-o existență percepută ca fiind grea și plină de obstacole.