Am scris versuri de speranță,
fără să le pot opri, am avut lacrimi pe față,
am scris cu mâna pe clanță,
Adio, te voi privi de la distanță.
Muzica, eu plec acum,
mă duc să-mi fac o viață,
că tu nu mi-ai plătit nicio chitanță,
mi-ai fost pansament și rană,
mi-ai fost și dușman și mamă,
m-ai mâncat, mi-ai fost și hrană,
mi-ai dat curaj, mi-ai dat și teamă,
m-ai plictisit, mi-ai dat și treabă,
mi-ai fost povară și podoabă,
ai fost cea mai rece vară,
cea mai caldă toamnă,
cea mai elegantă doamnă,
cea mai enervantă gamă,
sociabilă și izolată,
adorabilă și idolatră câteodată,
nu mai contează cât îmi ești de rezonantă,
am plecat…
Am fost praf ca-n Sahara, cum sunt mulți în Samsara,
lacrimi ca-n valea Niagara și eu așteptam primăvara.
Mă simțeam trădat, singur se-nfrupta din mine timpul,
victimă sigură la care defectele făceau cu schimbul.
Am schimbat ritmul, am dat frica și lenea la pachet,
pe sunete și cuvinte cu care mi-am schițat autoportret.
Mai ușor mă iert de când ofer un strigat din suflet,
o cheamă muzică și aș fi incomplet fără acest duet.
O aud în tunete când te sperie o noapte furtunoasă,
o ascult în plânsete când viața ni se pare dureroasă,
o aud în copaci când vântul le mângâie frunzele,
de ce taci? lasă un cântec să-ți încânte buzele.
O ghicesc în pașii ei când o aștept la întâlnire să vină,
o simt în bătăi de inimă când ne ținem de mână.
O port la piept, mi-e dragă, un fel de hartă mă poartă,
spre oameni cu care mă asemăn și apoi ne leagă (mulțumesc!).
Și totuși muzica-i frumoasă,
am vrut s-o las, dar nu mă lasă,
am vrut să-i fac o casă,
mi-a zis: „Materia mă limitează”,
mi-a zis că dacă vreau mă vizitează,
mi-a zis că încă-i trează,
mi-a zis că-i peste tot, pot s-o respir,
mi-a zis că o găsesc la nunți și-n cimitir,
mi-a spus s-o păzesc că mulți o fac pentru câștig,
mi-a zis să mă ridic, mi-a spus că-i sunt amic,
m-a învățat ce-i armonia, m-a pus lângă izvor,
mi-a arătat că melodia vorbește despre Creator,
m-a învățat că ritmu-i continuitate,
m-a învățat că muzica, de fapt, înseamnă unitate,
trece de partituri și note,
trece de partiuri și pofte,
că-n fond e un strop de infinit pe strofe,
și dacă ai pretins că omu-i doar un mecanism,
atunci, muzica te-a contrazis.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația complexă dintre artist și muzică, evidențiind rolul acesteia ca sursă de inspirație, consolare, dar și provocare. Muzica este personificată ca un element omniprezent și esențial al vieții, care transcende limitele materiale și conectează oamenii.