Te-am iubit de cum te-am știut
Niciodată nimic nu ți-am spus
De când soarele a ajuns în apus
Umbrele toate s-au topit, s-au pierdut.
S-au topit, s-au pierdut
S-au topit, s-au pierdut
S-au topit, s-au pierdut.
Și-acum te iubesc, și-acum
Cu aceeași patimă arzătoare
Toamna stelele cad roșii, în mare
Întunericul toamna, moare de fum.
Nu te întrista c-ai pierdut, ce-ai pierdut
Totul trece ca, trece ca o trâmbă de nori
Vine vântul care, vântul care scutură flori
Umbrele toate s-au topit,
Umbrele toate s-au pierdut.
Vine vântul care scutură flori
Vine vântul care scutură flori
Vine vântul care scutură flori
Vine.
Fata pe care o iubesc
Cu o vioară seamănă, cu o vioară
Deși sunt trist, aș vrea să mă nasc
A doua oară, și-a treia oară.
Soarele o să se stingă
Dar stele vor lumina pământul,
Iar, iar, iar, iar
Și iar.
Nu te întrista c-ai pierdut, ce-ai pierdut
Totul trece ca, trece ca o trâmbă de nori
Vine vântul care, vântul care scutură flori
Umbrele toate s-au topit,
Umbrele toate s-au pierdut.
Vine vântul care scutură flori
Vine vântul care scutură flori
Vântul care scutură flori
Vântul care scutură flori
Vântul care scutură flori
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și tăcută, marcată de trecerea timpului și de sentimentul pierderii. Natura este folosită ca metaforă pentru efemeritatea vieții și a emoțiilor, sugerând că, deși există tristețe, există și speranță și renaștere.