Privesc în gol, ca un portar ratat,
Scriu ca pe papirus, gata să apar din senin ca un virus netratat,
În stare să n-am de fapt nicio stare de agregare,
Când unii vă dați solizi, da’ sunteți doar lichide ce se infiltrează-n mare,
N-am niciun regret, dacă e să mă-nec, mă-nec,
Dacă vreau să găsesc un strop de căldură la lumina de bec,
Sunt timbru sec, intrat forțat pe ușile lor,
Îi infectez chiar dacă-și poartă mănușile, mor,
Gata să mă-nchid, singur, c-am desenat gratii,
Văzând că răul e static, n-o să mă prefac ca să-ți par simpatic,
Vad salturi de la prostie la retardare,
Nimeni nu-i perfect, da’ perfecțiunea nu se-atinge prin poluare,
Tusesc, te rog nu-mi mai da să respir otravă, pe tavă,
Situația-i gravă, mă bat cu mine și mă lovesc zdravăn,
Că-ncep să urăsc, sentimentu’ de ură,
Fac un pas pe șosea, unu pe bordură,
Navighez pe ape tulburi,
Până bordu’ rămâne singur,
Că eu mi-am dat seama că nu mai am destule cunoștințe de navigație, încât să fug,
Totuși mă opresc din stație-n stație, cu gându’ că tre’ să scap, de mult ajuns la nivelul de saturație,
Ma da’ tu care tot vrei, să mă-nveți ce-nseamnă, să n-ai teamă,
Te pierzi sub ochii mei în frică după prima palmă,
Am în sânge bătălia calmă,
O dirijez, o orientez spre minți obișnuite, să tot pună c***’ în ramă,
La toate astea caut soluții, da’ nu există,
Vad atâtea pe-aici, închid în mine un suflet de fantomă tristă,
Pe listă ar fi mulți, pentru un călău sălbatic, ieșit din minți,
Ce vrea să-i secere pe cei ce-și tot pun fețe false de sfinți,
Când printre dinți se citește adevăru’, nu te mai speli pe dinți,
Nu mă lua cu fiule, am credințe, n-am nevoie de așa-ziși părinți,
Cu minți prefăcute și lașitate bocesc,
Adevăru’, am în suflet puțină falsitate, le zâmbesc.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară cu sentimente de deziluzie și ură. Artistul caută soluții într-o lume plină de falsitate, simțindu-se prins și sufocat de propriile gânduri și emoții.