Nu-mi spuneți poet, nu-mi spuneți
solitar cu frunzele toamnei pe umeri, cu o mierlă
ascunsă în piept – cununa verde
n-o duc povară pe creștet: sunt doar
bucuria și tristețea voastră, oameni! Sunt o barcă
trasă la țărmul existenței voastre, o haină nouă
înlocuind-o pe cea zdrențuită, pâinea mai dulce
frântă în liniștea serilor. Sunt un vers
care vă definește fără reticențe – sunt
piatră aspră, învelită în mușchiul durerii
când, voi, oameni,
sângerați în nedrepte războaie. Când purpura cerului
sărută rana prietenului necunoscut, mă ridic
țipând până ființa mea devine un țipat. Nu-mi
spuneți poet, de vreme ce sunt
dar cântecul vostru!
Sensul versurilor
Piesa exprimă identificarea profundă a poetului cu bucuriile și tristețile oamenilor. Poetul nu se consideră un simplu observator, ci un participant activ la viața și suferința umană, transformând experiențele în versuri.