Să recunoaștem totuși, ni-i dor de-un fir de iarbă,
În veacul de uraniu suntem sentimentali..
Ni-s casele de sticlă, dar noi cum regii pali
Am vrea să ni se-ncurce un fluture în barbă.
Pe câmpuri de asfalturi ies greierii banali,
În viscolul electric cântarea să și-o fiarbă,
Dar cine să-i ia-n seamă, când noi cu-atâta grabă
Zburăm sub parametri atomici ideali..
Tu pune-ți astăzi, dară, o rochie frumoasă,
Să plângă ceru-ntr-însa, iar eu să plâng cât pot.
Când îți voi strânge coapsa ca de statuie arsă,
Pe care-ar vrea-o brațe chiar domnul Savaot
Și vino în pădurea aceasta luminoasă,
Să recunoaștem, totuși, că n-am murit de tot.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o nostalgie profundă pentru natură și simplitate într-o lume modernă și tehnologizată. Vorbitorul își dorește o reconectare cu elementele naturale și o recunoaștere a umanității persistente în ciuda progresului tehnologic.