Ieri peste noapte vântul a sfărâmat Amorul
Ce-n colţul cel mai dulce ce-l tăinuieşte parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătorul,
Cu zâmbetul pe buze, tinzând în aer arcul.
Ieri peste noapte vântul l-a sfărâmat. Şi-acuma
Puzderia de marmor roteşte-n zori – şi-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ştearsă a bietului artist.
Ce trist se-nalţă soclul stingher! Luându-şi zborul,
Întristătoare gânduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevesteşte-o soartă mâhnită şi pustie..
E trist din cale-afară.. Chiar tu, aşa-i, femeie?
Rămâi pierdută parcă, deşi firea-ţi uşoară
Se bucură de-un flutur de purpură ce zboară
Prin pulberea de marmor purtată pe alee..
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea pierderii iubirii, simbolizată prin statuia Amorului sfărâmată de vânt. Vorbitorul reflectă asupra tristeții și a viitorului sumbru, simțind o melancolie profundă.