Paul Sava – Cuvânt Înainte

CUVÂNT ÎNAINTE
(pentru volumul LACRIMI USCATE).
Nu l-am bănuit niciodată pe Paul Sava scriitor.
Coleg de generație și prieten din adolescență, el mi-a dăruit
imaginea unui actor de mare talent, și astfel l-am urmărit și
admirat de-a lungul anilor, fie din sala Teatrului Bulandra, fie din
fața micului ecran, fie, mai rar, dintr-o sală de cinematograf, fie,
mai simplu și mai natural, în mici reuniuni amicale.
Actor, în special de comedie, deschis, jovial, glumeț, deseori
amuzându-ne pe seama șotiilor făcute împreună cu Petrică,
fratele său geamăn (mort prea de timpuriu pe undeva prin
Germania), Paul nu era lipsit de seriozitatea celui ce-și pune
întrebări grave, gama reacțiilor lui sufletești consumându-se între
melancoliile lui Emil Bota și anecdotele lui „Nea Fănică”
Ciubotărașu; ambii și-l țineau aproape. Procesele lui lăuntrice se
adânceau o dată cu vârsta, o dată cu pierderea fratelui și cu
moartea părinților săi, Neculai și Smaranda, la masa cărora
fusesem, nu rareori, ca un al treilea copil, și în a căror casă îmi
refugiasem, pe durata războiului, biata mea ladă cu cărți. Paul
nu-mi ascundea răsturnările cu care viața personală îi răvășise
sufletul și începuse să mi se plângă că-i lipsește credința, în
accepția cel puțin corectă a cuvântului. Simțeam că-mi cere
sprijin, mă străduiam să i-l dau, apoi accidentele mele biografice,
care m-au răpit din societate în general și din cea românească, în
special, m-au făcut să-l revăd foarte târziu, și după aceea tot mai
rar. Într-o zi a venit la mine să-și ia rămas bun (probabil, zicea el,
pentru totdeauna) : pleca la Paris, în exil, urmându-și soția și
copilul. De atunci nu l-am mai văzut; l-am auzit numai, la
telefon, de câteva ori, pentru ca, în cele din urmă, să aflu că s-a
stins.
Iată, însă, că Paul Sava nu s-a stins. Soția sa îmi trimite un
caiet dactilografiat cu peste o sută de pagini literare – poezie,
proză, aforisme -, pregătit de un autor fără operă antumă. Exilul
îi va fi oferit nu numai răgazul de a scrie, ci și acea puncție
oculară, dureroasă și neagră, care face privighetoarea să cânte.
Nu fără o asemenea conotație își va fi intitulat el culegerea
Lacrimi uscate.
Dacă ar fi să încerc o incursiune critică prin textile lui Paul
Sava, n-aș face decât o cronică sentimentală. Cu toate acestea, nu
mă pot opri să nu observ că acolo, departe, sufletul său neliniștit
a continuat să-și caute Dumnezeul care să i se potrivească și că,
tot de acolo, de departe, Vintilă Horia îi va fi șoptit, cel puțin
prin cartea lui: – Să știi, Paule, că Dumnezeu s-a născut în exil!
Numai așa pot să-mi explic surprinzătoarea intuiție (aș zice, până
la urmă, teologică) a autorului de a se rosti prin versul:
Mi-e dor de Dumnezeu.
Or, se știe că nu-ți poate fi dor decât de cineva pe care l-ai
cunoscut, care e departe și cu care te-ai vrea din nou împreună.
Cu alte cuvinte (ale altcuiva) cauți pe cineva pe care deja l-ai
găsit.
Acesta este pasul către o altă poezie, De taină, a autorului –
dulgher care făcuse o cruce pentru el însuși, dar pe care i-o
cere un tânăr de treizeci și trei de ani, trimis s-o poarte în locul său,
pentru el; ca să-și dezvăluie misterul, Tânărul îi cere să aleagă
unul din pumnii închiși; și:
Deschise pumnul.
N-avea nimic ascuns.
Decât, în palmă,
ca o cireașă roșie zdrobită,
un semn.
Această se cheamă o izbândă literară.
Dar e cu mult mai mult: e drama lui Paul Sava, actorul de
comedie care-și notează undeva, într-o vastă dezmărginire:
saltimbancul
când e singur parc-ar plânge.
Și dacă lacrimile lui s-au uscat, a mea, plecată pe amintirea
lui, e încă umedă.
VALERIU ANANIA