Două fire, două paie,
în orașul cu tramvaie,
am văzut ultimii cai
izgoniți din iad în rai..
Am văzut căruțe-n șanțuri,
biciclete fără lanțuri,
potcovari intrând în greve…
Am visat ori sunt aieve?
Două fire două paie,
cine-a scurs venin în ploaie?
Cine-a tras cu tunu-n muște
și-a-nvățat mielul să muște?
Ucenicul vrăjitor,
căzut pradă vrăjilor,
globul ține-n mâini de sticlă,
azi îl scapă, mâine-l strică.
Două fire râncede,
în coroane veștede,
plânge pasărea de galben
după zarzări, după carpeni,
după domnul care, surd,
scoarța scarmănă absurd,
iscodindu-i aurul,
de trezi balaurul
Două fire, două foi,
ieși, Apollo, din gunoi,
răsădește-ne ciuleandra,
ca să remixăm micsandra!
Prinde-mă de mijloc, soră,
să ne regăsim în horă!
Prinde-mă de umeri, frate,
pe balaur l-om răzbate!
Fir-ar ea să fie fire,
firul vieții ni-i subțire
și ne scapă din mosor
clipele de-a fir a păr..
Două fire.. două paie..
Nici văzduhul.. n-are aer..
Două paie.. două fire..
Nu ne-om mai.. veni în fire!
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și decădere a valorilor tradiționale într-o lume modernă. Se vorbește despre pierderea legăturii cu natura și despre o căutare a identității și a reîntoarcerii la origini.