Sfârșitul a venit fără de veste.
Ești fericită? Vad că porți inel.
Am înțeles, voi trage dunga peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă.
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Știu, voi aveți în viață altă normă.
Eu însă-n fața normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult în drumul tău nu am să ies.
Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată
Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.
A fost desigur, numai o greșeală.
Putea să fie mult – nimic n-a fost.
În veșnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.
Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n noaptea mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda ființă-a ta de lut,
Simțeam în mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creații de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalță
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță
Și-ngenunchiate rânduri, submisiv,
La soclul tău dumnezeiesc așteaptă
Să le întinzi cu zâmbet liniștit
Spre sărutare adorată dreapta
‘Nainte de-a se șterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De neînțeles, de nedescris.
Ireversibil s-a încheiat povestea
Și nici nu știu de ai să mai citești
Din întâmplare rândurile-acestea
În care aș vrea să fii ce nu mai ești.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pitez cu vorbe ce mi-i drag.
Aș fi putut să spun:”Ești ca oricare”,
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât haul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindește beat de pofte taul
Ce-l ține, candid, amintirea mea.
Vei fi acolo pururi neîntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt,
Și lumea n-o să știe niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scaldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubita, ca-ntru-un colț de cer
O stea de seară blândă și senină.
Iar când viața va fi rea cu tine,
Când or să te împroaște cu noroi
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadență legănată
Te vei simți ca-n visul tău dintâi.
Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Iar de va fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare
Sensul versurilor
O scrisoare de adio către o iubire pierdută, idealizată. Vorbitorul acceptă finalul relației, dar își păstrează amintirea iubitei într-o formă pură și neîntinată, refuzând să o denigreze sau să uite sentimentele profunde pe care le-a avut.