Ai fost un om și-ai pătimit ca dânsul….
Un Dumnezeu – cum te credeau părinții -.
Plutește-n veci deasupra suferinței:
El nu ne poate înțelege plânsul.
Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,
Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:
El din ființa lui nimic n-a rupt.
Dar Tu ai sângerat pe negre căi,
Supt umilinți ce nu le știe cerul;
Tu ai gemut când te pătrunse fier,
De-au tremurat și ucigașii tăi.
Și ochii tăi cei blânzi se-nnoptară,
Și gura ta s-a-nvinețit de chin,
Și duhul tău, ce nu putea să moară,
A smuls din trup suspin după suspin.
Un om, un om, prin patimile tale!
Și, totuși, cât de sus, lumina mea,
Te-a înălțat răbdarea sfântă-a ta!
De mila ta, la glasul tău de jale,
Să se deștepte morți de mii de vremi.
Și-adâncul lumii să se înfioare,
Iar Tu, să ai privirea iertătoare,
Un om să fii – și tot să nu blestemi!..
Cum au putut să steie laolaltă
Atâta chin și-atâta bunătate?
Se rătăcește mintea și nu poate
Să te urmeze-n lumea ta înaltă..
………..
Al nostru ești: al celor slabi și goi –
Pământ ți-e trupul și-n pământ se-ascunde,
Dar umbra ta rămase printre noi.
Și inima-mi te simte orișiunde.
De sufletul ce-a întâlnit mizerii
Și cu obolul său le-a vindecat,
Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
Și strângi în taină mâna care-a dat;
Apostolului răsplătit cu ură,
Tu-i spui: Mergi, nu ești singur în durere!
Și gura ți-o-nfrățești cu sfânta gură
Ce-a semănat nădejdi și mângâiere;
De cel ce geme, neputând să moară,
Apropii cupa liniștii de veci;
Mereu sporește-a inimii comoară
Și drum de zâmbet lași pe unde treci….
Al nostru ești! Ce ochi văzu vreodată
Că te-ai suit la cer, purtat de nori?
Ce gând nebun zvârli această pată,
Pe cel mai mare dintre visători?
Putut-a oare sufletu-ți să fugă
La cei senini și fericiți din cer,
Când jos, prin murmure de chin și rugă,
Atâtea brațe tremură și-l cer?
Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane
Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,
Cât te-a legat de-acest pământ nedemn
Nemărginirea rănilor umane.
Atâta timp cât lutul n-o să crească
Copii asemeni chipului tău sfânt;
Atâta timp cât liniștea cerească
Nu se coboară-n inimi pe pământ;
Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,
Și ochii toți de plâns n-or fi deșerți,
Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
Va trebui să mângâi și să ierți;
Atât de mult vei auzi jelire
Și rana ta va sângera mereu-.
Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu ți-ai ales destinul cel mai greu!
.. Dar, când vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului răbdat,
Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,
Atunce tu zâmbi-vei împăcat;
Atunce numai îngerul hodinii
Va coborî supt ochiu-ți înțelept:
Îți va culege de pe frunte spinii
Și-ți va închide rănile din piept.
Sensul versurilor
Piesa explorează umanitatea lui Iisus prin prisma suferinței și sacrificiului său. Se pune accent pe empatia sa față de oameni și pe legătura sa cu lumea, chiar și după moarte.