Puhoi de prune mi-a rodit pământul,
Sub crengile căzute în lupta cu furtuna,
Arame de păresimi, aidoma cu luna,
Îmbrobodite-n colbul ce-mi adusese vântul.
Mici zurgălăi de coarde de viță-mbobocită
Se întremau pe-aracii din boi de lemn de nuc,
Miroase de-alabastru prin colivii de cuc,
Buieștrii de alamă stârnind zmuciri în pită.
S-au dedulcit de soare caisele prin pârguri,
Mici gutuițe adastă prin crengile de-alean,
Se duce-n ochii nopții tot ce-am iubit mai an,
Și-mi fug pe nesimțite toți iepurii din crânguri.
Se ostoiește iarba, dând Soarelui Cea Floare,
Din gălbenuș de-odrasle cu ciocuri de urzici,
Înfofolite-n boabe se canonesc furnici
Și-albine polenite fac drumuri prin cicoare.
Se crapă, plină ochi, uluca de căldură,
Plâng garduri prăbușite, chemând-o îndărăt,
Confuzii de imagini pe turlele de-omăt
Și, ostoind vitralii, sunt cuminecatură!
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj rural idilic, plin de elemente naturale și tradiționale, dar și cu o notă de melancolie dată de trecerea timpului și pierderea a ceea ce a fost drag. Este o contemplare a frumuseții simple a vieții la țară și a inevitabilei schimbări.