Bizanț, Bizanț… ce ieri dădeai la-nchinători osândă,
Iconoclasmul asumându-l ca pe-un dat…
Ce ieri nășteai, din roșul de porfir, o cale blândă
Și fiecărei case îi lipseai icoana unui cat.
Bizanț, ce nou re-nvii!
Și cât răsunet… e-n clopotele ce nu pot să bată,
Câți ipochimeni cu urechi de vată
Se-ascund de ighemoniconul din pustii!
Constantinopole, ce nou te-arăți!
Tu, hidra idolatrilor năimiți,
Nici prea creștin, nici musulman,
O umbră de credință-n ochii ipocriți.
Un fel de lume fără rost,
O urbe-ntinsă din neant către pustie,
O umbră fără vrednicie,
O lume fără adăpost.
De fapt, apocaliptice tărâmuri,
În care vor zburda doar cei corecți,
Politica shabatului, prin fumuri,
Și arderea de tot a celor înțelepți!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra decăderii și ipocriziei, folosind Bizanțul și Constantinopolul ca simboluri ale unei lumi pierdute. Versurile sugerează o lume apocaliptică dominată de falsitate și de o credință coruptă, unde doar cei considerați "corecți" prosperă, în timp ce înțelepții sunt persecutați.