Printre zaharicale-ntinse pe tăvi de alabastru
mi-a izvodit Șeherezada povești cu minarete,
șoptea o broderie din glasul ei măiastru
și nopțile-mi curgeau.. Trebuia să mă desfete!
M-a-ncercuit cu mărginimi de lume
născute-n stihuri cu miros de acadele,
m-a-nlănțuit printre șorbeturi și cafele..
și nu glumea, mă-nlănțuia anume
spre a-mi aduce lumile acele
cu gini, efriți, califi și beizadele,
cu robii robotind printre seraiuri,
cu beduinii preumblându-se-n alaiuri,
cu zaiafet, turbane, miresme de lemn dulce,
hadâmbii stând pe uliți, cercând a mă seduce,
cadâne, mosc și hell, valtrapuri de mătase,
roibi mândri-alunecând pe dune nisipoase,
cămile-nzorzonate șezând pe lângă corturi,
mulțimi, noroade, iureș, caice stând prin porturi,
covoare-naripate, spahii și mameluci,
o forfotă cu sunet, mulțime de năluci..
Și dimineața vine.. Și-mi tace iar.. s-o cruț?
Să-mi scriu pe ochi povestea cu pana unui struț?
O s-o privesc și mâine, neauzindu-i zisa
când va începe iară: „Istorisitu-mi-s-a.. ”
Sensul versurilor
Cântecul descrie fascinația față de poveștile Șeherezadei și de lumea orientală plină de mister și opulență. Naratorul este captivat de aceste istorisiri, dar se confruntă cu tăcerea bruscă a poveștii la venirea dimineții.