Pablo Neruda – Cântec de Disperare [La Canción Desesperada]

În noaptea-aceasta neagră te văd în amintire.
Un râu își duce-n mare a lui nemulțumire.
Lăsat sunt ca pontonul când se arată zorii.
E ora de plecare, când tu mă dai uitării!
Pe suflet reci corole îmi plouă și se-așază.
O, peșteră în care se naufragiază!
În tine se adună și zboruri și războaie.
Din tine pleacă păsări cu aripi lungi, vioaie.
Tu înghițit-ai totul, întreaga depărtare.
Ca marea și ca timpul. În tine tot dispare!
A fost ora ferice de-asalt, sărut în tihnă.
O oră de stupoare lucind ca o lumină.
Mânie de scafandru, stres de cârmaci pe mare,
beție de iubire, tu tot distrugi, se pare!
Eram copil, în ceață, cu sufletu-n durere.
Pierdută cercetașă, în tine totul piere!
Ți-ai pus la brâu necazul, te-ai prins de-a ta dorință.
Te-a doborât tristețea, în tine-i neființă!
Eu zidul cel de umbre l-am dat încet deoparte,
de faptă și dorință trecut-am mai departe.
O, carnea mea, femeie iubită și pierdută,
pe tine-n ora udă al meu suflet te cântă.
Ținut-ai ca-ntr-o cană tandrețea suverană,
și-uitarea infinită te-a spart ca pe o cană.
În insulele-aflate în neagră izolare,
tu mă strângeai în brațe, femeie iubitoare.
Erai un fruct ce ține de foame și de sete.
Erai ca un miracol, când mă-ncercau regrete.
Femeie, n-am idee cum m-ai primit pe mine
în suflet și în crucea acelor brațe fine!
Dorința pentru tine fu scurtă, îngrozitoare,
căci eram beat de zbucium, tiran, plin de ardoare.
Ah, criptă de săruturi, mai este foc în tine,
și păsări ciupesc boabe când arde un ciorchine.
O, gură blând mușcată, o, membre sărutate,
o, dinți flămânzi, o, trupuri mereu înfășurate.
O, forță și speranță, smintită combinare,
suntem legați cu noduri și plini de disperare.
Tandrețea e ușoară ca apa și făina.
Cuvântul de pe buze abia vede lumina.
Aceasta mi-a fost soarta, cu ea s-a dus dorirea,
în ea-mi căzu inelul, în tine-a fost pierirea!
O, groapă de molozuri, tot a căzut în tine,
ce griji mai ții ascunse, ce val te mai susține.
Deși cam zdruncinată, strigai în gura mare,
cântai ca marinarul la proră în picioare.
Și înfloreai în cântec, tăiai curenții încă.
O, groapă de molozuri, amară și adâncă!
Scufundătoare oarbă, de pietre aruncătoare,
pierdută cercetașă, în tine tot dispare!
E ora de plecare, atât de grea și rece
pe care noaptea-aceasta o va vedea cum trece.
Al mării brâu de zgomot tot țărmul îl fixează.
Sunt stele reci pe boltă și păsări emigrează.
Lăsat sunt ca pontonul când zorii se arată.
În brațe mi se-nvârte o umbră tremurată.
Departe, ah, departe de-această frământare.
Rămân acum în urmă. E ora de plecare!