Revenii în orașul meu, până la lacrimi cunoscut, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuțe” umflate.
Te-ai întors aici, așadar înghite cât mai mult și repede
Untura de pește din fluviale felinare leningrădene.
Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Grețos strop de dohot e mestecat în gălbenuș de ou.
Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniștitor.
Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morților glasuri stinse, funeste.
Eu trăiesc pe o scară neagră, și în tâmplă, de ori o mie,
Mă lovește, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de soneie.
Și noaptea-ntreagă aștept oaspeți scumpi să vină pe cărărușă,
Noapte-ntreagă mișcând din cătușele lănțișorului de la ușă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o legătură profundă și nostalgică cu orașul Leningrad, evocând amintiri din copilărie și confruntându-se cu ideea morții. Vorbitorul se simte legat de trecut și de locurile care păstrează ecourile celor dispăruți.