Albina sălbatică se rotește din ramură-n ramură
Cu haina lui de blană și aripa străvezie,
Acum, într-o ceașcă de crin, și acum
Așezat pe un clopot de hiacint,
În rătăcirea lui;
Stai mai aproape dragoste: a fost aici când credeam
Și-am făcut acel jurământ,.
Am jurat că două vieți ar trebui să fie ca una singură
Atâta timp cât pescărușul a iubit marea,
Atâta timp cât floarea soarelui a căutat soarele, –
Va fi, am spus, pentru eternitate
‘Twixt tu și eu!
Dragă prietenă, acele vremuri s-au terminat;
Pânza dragostei este învârtită.
Uită-te în sus, unde plopii
Se leagănă și se leagănă în aerul verii,
Aici, în vale, niciodată briza
Nu răspândește puful de păpădiel, dar acolo
Vânturi mari suflă bine
Din marea mistică murmurând puternic,
Și valurile bat prin pășune.
Uită-te în sus, unde pescărușul alb țipă,
Oare el ce vede ce noi nu vedem?
Este o stea? sau lampa ce strălucește
Pe niște vapoare (argozy) ce pleacă în călătorie,
Ah! poate fi
Ne-am trăit viața într-un ținut al viselor!
Ce trist pare.
Dragă, nu mai este nimic de spus
Doar aceasta, acea iubire nu se pierde niciodată,
Iarna înțepătoare înjunghie sânii lunii mai
Al cărui trandafir roșu i-a izbucnit înghețul,
Navele aruncate de furtună
Vor găsi un port într-un golf,
Și așa putem.
Și nu mai este nimic de făcut
Doar să sărut din nou și să mă despart,
Nu, nu trebuie să facem nimic,
Am frumusețea mea, – tu Arta ta,
Nu, nu începe,
O lume nu era suficientă pentru doi
Ca mine și tine.
Oscar Wilde / 1854 – 1900 /
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei iubiri trecute, comparând-o cu elemente ale naturii și recunoaște că, deși s-a încheiat, iubirea în sine nu se pierde. Vorbitorul își acceptă soarta și se desparte de persoana iubită, fiecare urmându-și propriul drum.