Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.
Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!.. O-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema dualității și a transformării, sugerând că o figură angelică poate fi înlocuită sau chiar ascunsă de o prezență mai pământească sau demonică. Eul liric oscilează între percepția unui înger protector și fascinația pentru o copilă misterioasă, sugerând o confuzie identitară și o pierdere a inocenței.