Închide-mă, în pânza unui pictor,
Să-mi contureze cu pensula un zâmbet,
Să-mi verse-n suflet mii de nuanțe de dor,
Iar tu acoperă-mi culorile de frig și urlet.
Închide-mă, într-o piatră pe un munte,
Că vreau să sufoc în mine un ultim gând,
Vreau să strâng de gât toate-amintirile cărunte,
Piatra să-mi fie și casă și mormânt.
Închide-mă, în gândul unui nor,
Să plonjez peste tine în mii de stropi de ploaie,
Să-ți stropesc părul și coapsele cu dor,
Dar fulgii din gând încep, ca să mă taie.
Închide-mă, în ceasul tău de pe perete,
În jurul meu croiește o temniță din secunde,
Căci timpul absoarbe din noi clipe, ca un burete,
Leagă-n al existenței muribunde.
Închide-mă, în ale unei flori petale,
Și mângâie ușor trupul meu cărămiziu,
Închide-mă cu lacăt în sicriul conștiinței tale,
Căci doar acolo mă simt viu.
Haide, închide-mă într-un colț de univers,
Să nu pot să ating, cu gura, stele.
Haide, închide-mă în substratul unui vers,
Să nu pot evada din temnița gândirii mele.
Haide, închide-mă într-un colț de univers,
Să nu pot să ating, cu gura, stele.
Haide, închide-mă în substratul unui vers,
Să nu pot evada din temnița gândirii mele.
Haide, închide-mă într-un colț de univers,
Să nu pot să ating, cu gura, stele.
Haide, închide-mă în substratul unui vers,
Să nu pot evada din temnița gândirii mele.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a fi izolat și ascuns în diverse elemente ale lumii, ca o formă de evadare din suferință și realitate. Vorbitorul caută refugiu chiar și în moarte, sugerând o stare profundă de disperare și o nevoie acută de a scăpa de gândurile și amintirile dureroase.