Am o oboseală psihică parcă de neclintit,
Și o durere de cap continuă cu care m-am obișnuit.
Simt c-am înnebunit și am speranțele-n matriță,
Azi nu a fost o zi așa de bună pentru conștiință.
Am un seif safe unde mă mai ascund din când în când,
De unde-adun gând cu gând, rând cu rând.
Vreau să râd curând și totuși sunt amuzat de-acest nimic,
Când universul leagă aiurea lucrurile simți cât ești de mic.
Am o inimă dependentă de iubire, independentă de lume,
dependentă de muzică, independentă de sunet.
Viața e o piesă complexă în creștere,
Aș vrea să am instrumentele, să pot să-i schimb instrumentele.
Am un urlet pe care-l țin închis și-l sugrum,
Inutil ca un cadou drăguț pierdut pe drum,
Și e un drum necirculat, vii să mă pierzi, crede-mă.
Hai, fă-ți curaj și vezi ce dracu e cu mine, deschide-mă!
Am o imagine palidă în reflexia de la geam,
Și-o teamă că pot odată să nu mai am nici măcar ce am.
Sunt un călător vechi, trebuie să merg pan’ la capăt,
Am nevoie de-un „Totu’ va fi bine!” ca de aer și apă,
Am un sentiment plăcut pentru fiecare strop de rouă,
Și-un tupeu trecător ca Temesan în ’99.
Sunt un filosof idiot cu paradoxul în sensuri.
Liniștește-mă!
Nu te lua după mine,
Urmărește-mă!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de oboseală psihică și reflecție asupra vieții. Vorbitorul se simte pierdut și dependent de lucruri efemere, căutând alinare și înțelegere.