Octavian Paler – Moartea Ca Spectacol

O dată cu moartea lui Ioan Paul al II-lea se încheie mai mult decât un pontificat. Se încheie – poate fără să ne dăm seama – o epocă. Şi greşesc, oare, spunând că secolul XX se sfârşeşte, cu adevărat, abia acum? Îmi place să cred că secolul XX n-a excelat doar prin regresul interior care a însoţit progresul tehnic. A fost şi secolul în care polonezul Karol Wojtyla a devenit Papă.
De mult n-am mai auzit atâtea platitudini cucernice câte aud acum la televizor. Probabil, de atât mai suntem în stare, într-o vreme care l-ar vrea şi pe Dumnezeu pipăit de experţi pentru a ne convinge că există. Mă tem că lecţia acestui mare Papă e omagiată fără a fi şi înţeleasă.
Se ştia de vineri seara că nu mai era nici o speranţă ca Papa să-şi revină. Că nici rugăciunile nu mai puteau ajuta la nimic. Poate că o tăcere cuviincioasă ar fi fost o formă mai potrivită de respect. Dar, în „satul planetar” de azi, un papă, mai ales unul de talia actualului papă, nu poate muri discret. Sunt prea multe televiziuni care vor să-i transforme moartea în spectacol.
Probabil, dacă li s-ar fi permis, nu s-ar fi dat înapoi să intre în apartamentul Papei pentru a-i transmite moartea în direct. Oricum, indiscreţia mondială de care are parte, în ultimele sale clipe, e un ultim tribut plătit de acest mare polonez. Nici moartea nu-i mai aparţine. Nu e un mister privat. Sau o împăcare personală cu toate cele trecătoare.
Ioan Paul al II-lea trebuie să se lupte cu moartea în public. Şi în baza unui protocol strict.
Nu toţi papii au fost nişte sfinţi. Alexandru Borgia obişnuia să dea foc în fiecare seară unui ghemotoc de câlţi pentru a-şi aminti cum se duce viaţa. Dar, după ce punea să fie măturat scrumul, avea grijă ca, până ce trecea, viaţa să fie cât mai plăcută. S-a înconjurat de un stol de amante, care i-au dat fii şi fiice, de care s-a îngrijit apoi cu afecţiune.
Poate, chiar cu prea multă afecţiune, zic unii, în cazul Lucreziei Borgia, imortalizată de penelul lui Pinturicchio. Iuliu al II-lea, cel care i-a comandat lui Michelangelo picturile din Capela Sixtină, a fost un papă războinic. Cu platoşa şi cu spada în mână şi-a condus trupa de cavalerişti împotriva cetăţilor care nu se supuneau Sfântului Scaun.
În schimb, nimeni nu ezită, văd, să-l considere pe Ioan Paul al II-lea un sfânt, fără a fi canonizat ca atare. Un sfânt care a dovedit că sfinţenia nu exclude dragostea de viaţă. Şi dacă e adevarat că despre viaţa unui om nu se poate vorbi decât la sfârşitul ei, ar mai fi de zis ceva.
„Carol cel Mare”, cum îl numeşte un biograf pe Karol Wojtyla, ne-a obligat pe cei care avem dubii să ne îndoim de propriile noastre îndoieli.
Cândva, Stalin întreba ironic: „Câte divizii are papa?” El nu bănuia că, mai târziu, ironia lui se va dovedi stupidă şi ridicolă. Ioan Paul al II-lea n-a avut nici o divizie. N-a dispus decât de decorativa gardă elveţiană, îmbrăcată în costumele desenate de Rafael.
Şi totuşi, acest Papă, copleşit şi de boli pe deasupra, a făcut istorie! Fără nici o divizie, a reuşit să cucerească miliarde de inimi.
Aud mereu spunându-se, în „tele-priveghiul” din aceste zile, că Papa a fost un adversar şi al nazismului – pe care l-a văzut la lucru în Polonia ocupată – şi al comunismului, la prăbuşirea căruia a contribuit decisiv. Dar nimeni nu-şi aminteşte că acest Papă a detestat şi liberalismul sălbatec. Şi degradarea care a luat forme obscene în societatea de consum.
Papa a înţeles că lumea în care trăim azi, o lume care a dat banului rolul avut de poliţie în regimurile totalitare, nu e mai umană. De ce nu se suflă o vorbă despre asta? Pentru că, de fapt, va continua ceea ce Papa a încercat să schimbe?.
N-am auzit spunându-se nici că Ioan Paul al II-lea s-a pronunţat ferm şi insistent împotriva războiului din Irak, încercând să-l împiedice pe Bush să ordone invazia. Probabil, însă, Bush se va fi gândit, asemenea lui Stalin, fără să aibă şi cinismul de a o spune, că, întrucât n-are nici o divizie, Papa trebuie să-şi vadă de rugăciunile lui.
Ca fiecărui nou papă, i s-a spus şi lui Karol Wojtyla, când a fost ales, formula rituală: Sic transit gloria mundi! („Aşa trece gloria lumii”), pentru a fi avertizat că gloria e trecătoare. Avertismentul nu s-a confirmat. Dar cum va arăta lumea după cel ce l-a contrazis?