Te-apropie, te-apropie de mine,
Şi-ascultă-mă, frumoasa mea minune:.
Eu sunt supusul firii înţelepte,
Închinător la glie şi la soare;
M-au învăţat poruncile ei drepte,
Îndemnul lor cuvântul meu îl spune.
Sunt cântăreţul celor fără nume,
Un strigăt smuls de-a vremilor vâltoare
Din viforul durerilor din lume.
Mult tăinuita firii îndrumare
M-a plămădit din ură şi iubire,
Mi-a dat durerea lumii moştenire,
Amarul ei să-l ocrotesc pe strune.
Te-apropie, te-apropie de mine,
Vreau mâna ta, minunea mea bălaie:
Azi, sub aprinsa cerului văpaie,
În strălucirea mândrei bolţi albastre,
Să se-nfrăţească sufletele noastre,
Să se topească-n firea-ndrăgostită
Atât prisos de viaţă netrăită,
Ce răzvrătit îmi fulgeră prin vine.
Azi sufletul, trudit ceteţ de stele,
Străjerul treaz al visurilor mele,
Întraripat străbate bolta-ntreagă;
Pătrunde sus şi-n drumu-i se-nveşmântă
Cu revărsarea cerului senină,
Cu cingătoarea albă de lumină,
Cu tot argintul pulberii mărunte,
În calea lui din stele-şi face punte:
Pătrunde sus, în bolta care cântă,
Şi-atâtea taine-acolo sus dezleagă.
Azi, mintea, simt, purcede să-nţeleagă
Al vieţii mele rost ascuns în stele.
Căci stelele îmi spun cuvânt anume:
Că-n patima îmbrăţişării mele
Şi-a ferecat iubirea ei o lume.
Toţi cei lipsiţi de-a dragostei povaţă,
Rătăcitori prin negură şi ceaţă,
Toţi cei feriţi de-a soarelui căldură,
Îngenuncheaţi de rele şi de ură.
Înfrigurate suflete muncite
De-o veşnică, zadarnică arsură,
Ce n-au primit iubire în viaţă,
Cu patima durerii lor unite
Îşi înfrăţesc aprinsa mea pornire,
Îi dau avânt şi nouă întărire, —
Şi glasuri nouă struna mea învaţă.
Mă cheamă ţara celor fără soare,
Durerea lor şi azi mă înfioară.
Priveşte-o rază blândă cum coboară
De sus din cer şi fruntea ne sărută:
Solie sfântă, tainică şi mută,
A pribegit din lumea ei de gheaţă
Spre lamura văpăii noastre sfinte,
Dorind iubire strălucirii sale.
Frumoasa mea, ea se va duce-n cale,
Rătăcitoare, undeva departe,
Lâng-un bordei părăginit de soarte,
Unde-o fecioară harnică, trudită.
Ce moarte-au scris pe fruntea ei bolnavă,
Cu chipul stins de-a lipselor otravă,
Cu acu-n mâna albă, ostenită,
A adormit pe pânza chinuită:
Tremurător va trece prin fereastră
În chiliuţa umedă de lacrimi,
Lăsând un strop din fericirea noastră.
În clipa asta tainică şi mare,
Când noi, topiţi în dulcea-mbrăţişare,
Jertfim iubirii sufletele noastre,
Tremurătoarea rază călătoare
Alintă somnul trudnicei fecioare
Şi-i luminează faţa ostenită,
Cu vraja ei întruchipând un zâmbet
Fericitor pe buza ofilită.
Sensul versurilor
Piesa explorează puterea iubirii și a luminii într-o lume plină de suferință. O rază de speranță este trimisă să aline durerea și să aducă un zâmbet pe chipul celor aflați în nevoie, simbolizând sacrificiul și compasiunea.
