Mi-a bătut un moș la poartă,
Biet țăran cu tundra sură,
Îl lătrau departe câinii
Când să-mi vie-n bătătură.
Cu sfiala lui senină
Mi-a trecut cucernic pragul,
Ca un sol din altă lume
Zâmbitor pășea moșneagul.
Câte nu ne povestirăm
Stând alăturea la masă?..
Sfânta mea copilărie
Mi-a venit cu el în casă.
Rând pe rând îmi înviară
Năzuințe frânte-n două,
De la satul de sub munte
Până-n lumea asta nouă.
Murmura încet în barbă,
Se trudea să mă-nțeleagă,
Sta pe gânduri dus bătrânul
Când i-am spus povestea-ntreagă.
Mi-a plecat cu ochii umezi
De amara-nvățătură:
– N-o mai spune nimănuia,
Biet moșneag cu tundra sură!..
(volumul Ne cheamă pământul)
Sensul versurilor
Piesa evocă o întâlnire cu un moșneag care aduce amintiri din copilărie și înviorează năzuințe uitate. Finalul dezvăluie o învățătură amară, sugerând o pierdere sau o deziluzie legată de trecut.