Am un înger care doarme, deasupra capului meu
Și un demon care se ascunde în fiecare noapte sub pat.
Am un judecător care trăiește dincolo de oglindă
Și un acuzat care nu se lasă nicicum judecat.
Am un apetit deosebit pentru autodistrugere
Și fiecare victorie atrage după sine o înfrângere,
Îngerul plânge când aripa își frânge
Și pasagerul întunecat e acum cel ce conduce.
Dar oricât de departe m-aș duce,
Mă trezesc blocat în același loc, la aceeași răscruce.
De drumuri, gheață în pahar și fumuri,
Stimuli care îmi oferă bilete către alte tărâmuri.
Plăcerea doare, când dragostea moare,
Rațiunea dispare, cine rămâne în picioare.
Să învingă teama, să fie oare credința?
Pasiunea, dorința?
Sau focul ce arde când întunericul cade și anulează ființa?.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior dintre bine și rău, dorința de autodistrugere și sentimentul de blocare într-un ciclu vicios. Căutarea de evadare prin stimuli externi și întrebările existențiale completează tabloul unei lupte interioare intense.