Ascultă tu, mare poet, ce-am să spun pe strofa asta.
Lovesc în poezia lor și-mi sună a gol.
Vreau ca toți poeții să-și rupă mâinile și să mestece lame de ras.
Vreau ca toate muzele să stea picior peste picior, neînțelegând că, de fapt,
Aici nu-i loc de joacă.
Am venin în călimară, am buza amară,
Am suflat petalele să moară,
Toți poeții, amintindu-le să-i doară.
Au spațiul închis și timpul legat,
Au muzele-n vis, eu am muzele-n pat
Și, când îmi cer să ne contopim,
Fac stilet din stilou și le scot ochii.
Nu plângeți după mine.
Voi plecați în
Monotonie de-anotimpuri. Eu rămân.
Și dacă vă socotim puri,
Probabil am greșit la calcule,
Căci creion plus creier sau mână plus minte
Nu sunt egale decât cu cuvinte,
Iar substanța… Nu e substanță
Suficientă pe toată distanța din stanță.
Și-astfel, sunt găuri cu viermi
Ce se hrănesc din muze și poeți
Și creația e o cățea
Bolnavă și șchioapă, deci cum să n-o ierți
Când citești milă în ochii ei goi
Și citești silă cu care ei goi
S-au unit în hadul act?
Copil bastard din adulat
Suge din cancerul mamei.
El moare, ea nu.
Muza trăiește și-i mai crește-un tentacul
Și-i mai crește un cap.
Scorpii! Sub voi poeții cad.
Dar poetul… și el ticălos
Își tatuează victima migălos,
Doar să o vadă goală.
Poeți și muze, putreziți pe coală.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o viziune cinică și agresivă asupra relației dintre poeți și muze. Poetul se vede superior, criticând falsitatea și superficialitatea creațiilor altora, sugerând că inspirația și creativitatea sunt corupte și distructive.