Departe de-aici, cu multe anotimpuri înapoi
M-am născut eu, nedoritul.
Și au fost într-atât de grăbiți,
Nici nu au apucat să mă termine.
Iată, aproape jumătate de om:
O mână, un picior,
Doar o inimă în cvasi-corpul meu.
Trebuie să plec să
Caut în lume ceea ce lipsește-n mine
C-aud aici că nu mă lipește nimeni.
Mama plânge-n poartă, tata râde
Pe tron văzând că mă provoacă pasul
În șotron. Îl ignor, mă întorc, îmi zic:
„Nu mă întorc!” Am mândrie multă-n
Puținul meu de jumătate de corp.
„Adio castel” și pădurea mă înghite.
Vreau să o traversez dar liniștea asta nemaiauzită
Face dragoste cu o noapte bătrână și urâtă.
Încerc să îmi închid cele două jumătăți de pleoape
Dar cortina e prea scurtă să învelească scena de
Rădăcini încolăcite în pământul negru care îmi șoptește numele.
Când grotescul ia sfârșit zac aproape fără viață tot în pădure.
Și atunci încep să aud fiarele prinzând viață.
Însuși aerul a fugit
Când bestiile toate-au mugit
Din sute de capete
Și nu-i nimeni să mă apere de
Apele de sânge și lavă.
Și-atunci o simt obosită, bolnavă.
Și monștrii ei urlă de spaimă de fapt.
Uitând de otravă, atac:
Îmi iau inima-n dinți și încep să îi spintec
Pomii grei. Nu pot să trec printre
Pomii ei dar pot să trec prin ei,
Le curge din crengi culoarea minei.
Își zvârcolesc cioturi spre mine
Dar le mușc, le rup, le tai, le smulg.
Ofilită, își retrage brațele când
Înțelegând, capitulează.
Iau semisfera-n palme și-o deșert
Și-apoi totul îmi pare schimbat
În deșert. Miros carnea fierbându-mi
Sub piele: pustiu peste pustiu și
Sub ele mi se-arată o fântână
Unde reflexia, of, îngână
Tabloul sterp din spatele meu,
Oglindit acceptă să-i fiu Ptolemeu.
S-atunci aud prințesa chemându-mă.
Suflu nisipul de pe planșă,
Ma trezesc înapoi în decorul (sloi)
De cameră etanșă
A zmeului. Doar eu și el iar țelul lui
E să mă apere doar cu membre
Smulse ca și el smuls e din tenebre.
Am ascunse scuturi în pupile,
Privirile-i negre i se-ntorc
În halou de corb. Luminează mai departe
Calea. Ține-n cioc ferestre sparte:
Șerpii de lumină sunt amăgitori,
Răul pare de-argint ori poate cerul
Și-a nins aici cercul – gânduri în frig.
Mi-arunc semi-trupul și când îl înfig
În ultimul geam mă aud strigat
Cu jumătate de gură și cad
În brațul ei.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie inițiatică a unui personaj incomplet, care caută ceea ce îi lipsește în lume. El depășește obstacole fantastice și își înfruntă propriile limite pentru a se regăsi și a-și accepta destinul.
