Când stau în prag, aud copite
ca de romantic armăsar,
bătând alene zeci de poștii…
… Dar nu. E cloncănitul cloștii,
plictisul ei familiar
în prânzurile toropite.
Dac-ar veni, amiaza mare,
în zeci de țândări ar sări
crestându-mi mâinile și ochii –
iar marea ar foșni în rochii,
din amplele-i aurării
ca o mireasă-n așteptare.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema așteptării și a deziluziei. Protagonista visează la o sosire romantică, dar este trezită la realitate de sunetele banale ale vieții de zi cu zi. Metafora miresei sugerează o așteptare a ceva grandios, care nu se materializează.