Mamă, miros a tine
(și numai cu cerneală albastră
pot scrie numele tău)
și fac gestul acela al mâinii,
pe care-l făceai tu murind
și spun „da” cu acea convingere
adâncă și aspră
cu care tu spuneai „da” murind.
Eu am înțeles doar atunci
când, cu mâna-ntr-a mea,
mi-ai predat cele zece porunci,
nespunând decât: da.
Poate că mai aveai
o poruncă de dat.
Oricum, miros a tine,
foarte curat.
Sensul versurilor
Poezia explorează relația profundă dintre mamă și fiică, marcată de moarte și acceptare. Gestul și cuvântul "da" devin simboluri ale unei moșteniri emoționale și spirituale.