Acum mi-au rămas doar cicatricile.
Și s-a făcut deodată atâta liniște,
încât pot să le număr
și chiar să le privesc cu ochi superstițioși
de teamă să nu mă privească și ele.
Drumul spre mare nu mai e amenințat
de omu-acela slab care, când mă vedea,
scotea un urlet și-un cuțit
cu care-mi desena pe piele scaieți și pești oribili.
A trebuit să treacă vara cu nervii-nsângerați
ca să mă pot culca acum pe-un pat de ploaie,
de trei ori goală să mă-ntind lângă curata urmă a dezastrelor.
Încă aud batjocuri. Încă-aud
un tropot deșănțat, văd capete și cârpe
și solnițe vărsate, ace, pene,
și amănuntul groaznic al unei lungi sprâncene.
Mă-ntreb dacă am vreme să decid, alegând
din cicatrici, pe una, mai expresivă poate,
pe care s-o ajut să nu dispară.
Îmi trebuie-o dovadă a luptei, deși nu va fi
nici judecată, nici judecător, deși
ar fi mai bine să o las închisă
în carne, ca pe un palid scorpion.
Sensul versurilor
Piesa explorează traumele trecutului și procesul de vindecare. Naratorul se confruntă cu cicatricile fizice și emoționale, căutând o dovadă a luptei și încercând să găsească un sens în urma dezastrului.