Nimicith – Atins

Așteptând o clipă perfectă, vei putrezi în bar cu sute de sticle goale pe masă.
Ascultând o piesă bună, vei dori să stai în sală până te trimit forțat acasă.
În căutarea unui vers simbolic, vei rămâne sub tutela celor care nasc simbolul.
Găsești aproape perfecțiunea dar e furată prompt de amatori. Tu simți golul.
Dai naștere cuvintelor ca o ț***ă care n-a auzit de contraceptive.
Faci prunci, alineate scurte, lungi. Orice subiect în cadre obiective.
După două ore sufli ca o bombă după ce a explodat.
După ce-ai cântat ești fericit ca nemâncatu’ după ce-a mâncat.
Erai flămând, făcând ce vrei devii treptat bogat.
Te atașezi atât de mult de underground încât îți iei CD-ul și te muți în criptă.
Platanul scârțaie mai frumos ca dușumeaua veche. Pipăi placa până cade fripta.
Unda s-a propagat de la rotița player-ului până-n cord, acolo stă-nfiptă.
E muzica ce-o porți în piept, ca pe-o insignă.
Înveți să iubești decât atunci când faci pe cineva să plângă.
Ești repetent. Absolvent devii abia când ea n-o să mai fie lângă.
Zâmbeai ca prostu’ când ți-a zis că te iubește, după ce-ai plătit tu nota, acu’ plângi, mai da-te dracu.
Acu’ plătește altu’. Tu te gândești la ea mereu. Ea se gândește să te lase dracu.
Iubire e atunci când prima zi rămâne o emblemă peste anii ce urmează.
Atunci când după 12 ani o scoate la cofetărie de parcă încă o curtează.
Tu peste 12 ani vei fi la fel de singur și de plin de goliciune.
Piele și os, rahitic grosolan slăbit de-atâta slăbiciune.
N-ai nimic în cap dar ai destul în pantaloni – fata cu atributul ‘bună’.
Aștepți să-ți vină ideea, nu vine dar lasă că-ți vine o dată pe lună.
Omul pute mai rău ca orice animal, și mort și viu.
Femeia virgină e ca o păsărică care n-a-nvățat să facă ‘piu’.
Se așteaptă ceva diferit de la tine – tu faci același lucru, ca o ștampilă.
Bucuria vine rar și se evaporă mai succint ca o esență volatilă.
Trăiești în condiții mai aspre ca fetele unei pile.
Te duci în jos, și alții se înalță ca etajele unei vile.
Viața trece pe lângă tine ca peștele sătul pe lângă momeală.
Unii mor de oboseală. P***a mea, ca alții mor de plictiseală.
Toate îți cad în cap de parcă te-ai afla pe-o stradă îngustă în mijlocul seismului.
Și toate ți se pun în brațe. La fel ca toate tarfele în mijlocul programului.
Viața e plină de surprize ca un Kinder exagerat.
O să-ți vezi răsplata când o să vezi că pinguinu’ moare degerat.
Tristețea e o stăpână – stă până se plictisește.
Îți domnește peste suflet, trupul ți-l robește.
Cel ce deschide ochii în fața realității orbește.
Cristos e pacifist dar prin viața ce ți-a dat-o, te lovește.
Pumnii lasă sufletul în vânătăi și sângerează până se usucă.
Mai bine mori la separeu. Că n-are cine hoitul să ți-l ducă.
Ești mai confuz ca ora zero.
Greșești în fața lui Cristos – El te pune la colț ca pe-un colțar.
Apogeul e sus pe coș – tu rămâi la temelie ca un boltar.
Ești depășit de situație ca o Dacie de-un microbuz de călători ce scoate fum din roți.
Situația e-atât de tragică încât din microbuz rămân doar fiare și-un morman de morți.
Iisus s-a sinucis când a văzut câți oameni se-nchină la picturi.
Dacă aici se-mpart broșuri, în Cer deja se-mpart Scripturi.
În rândul alb de costumați sunt pete negre de înaripați atei.
Cersesc un înger, se prezintă numeroși și toți pretind că sunt ai mei.
Așteptam să fiu salvat. Acum tre’ să-i salvez pe ei.
Iau o funie și mă descarc de furie și puls.
O gheară intră-n mine. Spiritul mi-e smuls.
Dus într-un loc în care morții sunt mai plini de viață ca acolo jos.
Trupuri vechi ce nu miros. Piele încă fină, pumni lipsiți de os.
Văd cunoscuți. Când trăiau erau mai triști ca toate gândurile unui muribund.
Acum sunt calmi. Suspect de liniștiți și nu-i mai văd deloc oftând.
Văd paradoxul lucrurilor păcătoase. Totul diferit.
Până și mizeria-i curată. Praful, vantul sunt de neclintit.
Într-o margine retrasă – taică-miu. Sunt fericit.
…………..
Albul se transformă-n negru – m-am trezit.