Arta-i o floare sortită să piară pentru a înțelege mai bine omenirea
Frumusețea vieții și fericirea și asta mi-a fost îndeletnicirea
Arta ne alină durerea, ne face să râdem, ne face să plângem
Arta trezește plăcerea, e și terapia și teama ce-o înfrângem
Vagon de tren expres unde primează în veci expresia sufletului
Arta vindecă spiritul, în întuneric e lumina văzduhului
Arta te face mai bine, e un schimb de cunoștințe și reflexii asupra vieții, recunoștința creației de fapt, tot ce recită poeții
Arta e ultima pictură de apă pentru o societate în deșert și pentru umanitate rămâne singurul ei testament
Arta e libertatea pe care o aveam atunci când eram copii și ne jucam, eram săraci și zâmbeam creând ceva din puținul pe care îl aveam
Arta e cutia de valori a pământului, e libertatea deținutului, e văzul orbului și vocea mutului
Arta e sunetul surdului
Arta e comoara sufletului ce rămâne în timp, dincolo de spații
Arta e o fotografie mai vechie a unei întregi generații.
Zâmbești trist din poze acum, o umbră mută-n flori din scrum
Dă-mi nopți prea lungi să ne visăm cu flori de mai să ne-mbătăm
C-aș vrea s-asculți ce-ți cânt acum, e tot ce duci pe al vieții drum, e tot ce doare când n-ai somn, e crizantema mea din păr.
Aș vrea să zbor prin nori de dor să te cuprind când totu-i gol și să pictăm chipuri în ploi, aș vrea să nu uităm de noi
Sensul versurilor
Piesa este o meditație poetică asupra artei ca esență a vieții și a memoriei. Arta este văzută ca o consolare, o formă de libertate și un testament al umanității, legată de amintiri și emoții profunde.