Măicuța mea a fost să moară,
Și-n țintirimul depărtat
Au dus-o. Singur către seară,
În odăița-i am intrat.
Dulapul sta deschis, și toate
Erau zvârlite-așa cum ea
Și le lăsase-atunci când, poate,
Venise butca să o ia.
Pe scrin deschisă-o cărticică
De rugăciuni și-un biet crâmpei
De socoteli, cu-o bucățică
Din ultimul pesmet al ei.
Citii în carte cum o mamă
Pios imploră harul sfânt
Copiii ei să-i aibă-n seamă..
Și inima-mi simții bătând.
Simțeam, cu umede pleoape,
Durerea-n mine-arzând închis;
Și-am apăsat, rupând aproape,
La pieptu-mi slovele ce-a scris.
Apoi, cu tulburare-adâncă,
Fărâmiturile le-am strâns,
Să fi știut că mor, și încă
Le-aș fi mâncat – și-amar am plâns.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă a unui copil după moartea mamei sale. Descoperirea obiectelor personale ale mamei intensifică sentimentele de pierdere și dor, evocând amintiri și regrete.