Eu sunt, drag copac în floare!
Simt suavul tău parfum.
Mai mă recunoști tu oare,
Palid, trist, cum sunt acum?.
Când pe crengile-ți, fierbinte
Glăsuiau privighetori,
Cu iubita mea, – ții minte?
Stăteam visând aici, sub flori.
Fericiți, credeam, și încă
Eu mai cred, că tu-nfloreai
Bucuria ta adâncă,
Înflorită să ne-o dai.
Azi m-a părăsit iubirea.
Tu-nflorești însă mereu.
Știu! N-ai timp și nici menirea
Ca să vezi cât sufăr eu!.
„Bate vânt de mai afară,
Și e soare sus pe cer,
Dar nici flori, nici primăvară,
Nu sunt veșnice și pier!”.
Floarea ta așa-mi șoptește
De pe ramul argintiu..
Și-un plâns greu mă năpădește,
Și-mi simt sufletul pustiu.
În românește de Lazăr Iliescu
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de nostalgie și tristețe față de o iubire pierdută, folosind imaginea unui copac ca simbol al amintirilor și al trecerii timpului. Naratorul se simte singur și pustiit, în contrast cu ciclul continuu al naturii.
