În dimineață bolta vibrează străvezie
De-ntâile semnale și-ntâile chemări,
Rostogolit sub ceruri un vânt porni să-nvie
În viscol de petale rotindu-l între zări.
Sunt locurile limpezi și codrii încă lini,
Dar soarele fierbinte și-ațâțător pătrunde,
Adulmecă văzduhul, trezite de lumini,
Neliniștite ramuri, neliniștite unde.
Întâi, vestind furtună, în stol, mari păsări prind
Să-mpestrițeze câmpul cu umbrele fugare.
Și strigătele scurte pe care le aprind
Nervos parcă se-ntreabă: – De ce oare?
Și se adună norii bufnindu-se-ntre ei.
Izvoare se-adapă din ploi cu toată gura,
Cad trăsnete grăbite în falduri de scântei
Și răvășită, bubuie natura.
Se mântuie-apoi toate și aburi cresc pe creastă,
Sub cerul pur izvoare bogate trec în salt,
Și stăruie pe noua întindere, mai castă,
Ozonul cu mireasma-i adusă mai înalt.
Această-i tinerețea, furtună și senin,
Beție a visării, sforțări de zi, lucide,
Triumf de certitudini, al îndoielii chin,
Miraculoasă floare cununa și-o deschide.
Sensul versurilor
Piesa descrie tinerețea ca o perioadă de transformare intensă, plină de furtuni și senin, visare și efort. Este un timp al certitudinilor și îndoielilor, culminând cu deschiderea miraculoasă a florii vieții.