Nicolae Labiș – Uciderea Spaimei

Omagiu poeziei lui Geo Bogza.
Ne-am temut de furtună precum se tem râșii,
Când pușca aud bubuind,
Râșii ce nu-nțeleg tunetul puștii,
Dar tremurând, îl presimt.
De foc ne-am temut precum lupii la pradă,
Flămânzi, biciuindu-și cu cozile pântecele,
Clănțănind către rugul înalt de la stână:
Nu îndrăznesc să-i privească văpaia ca sângele.
Ne-am temut de întinderea mării și-a cerului,
Cu tigrii privindu-se în ape uimiți
Se tem de dușmanul ce-n undă rânjește
Cu colți ascuțiți.
Ne-am temut de gândirile noastre-ndrăznețe
Precum de cometele roșii se tem
Triburi sălbatice, roabe pădurilor,
Crezând în strigoi și-n blestem.
Și voi v-ați temut de acestea, de toate,
Dar de noi mai ales v-ați temut, v-ați temut,
De noi, sclavii voștri, ce spaima aveau să-și ucidă,
Îngropând-o-n trecut.
Dar noi coborâm din sămânța acelor
Ce din brazii trăzniți au bulgării roșii în mâini
Și-nfrângându-și durerea arsurii supuseră lupii,
Preschimbându-i în câni.
Am îndrăznit spre furtuni: ne-au crescut
Aripi cu care de luturi ne-am rupt
Furtuni străbătând și genuni.
Gândurile noastre izbiră-n minuni,
Dezghiocând, pipăind înțelesuri ce fug.
Ne-ați ars pentru-aceasta pe rug
Nu voi ne-ați ucis în văpaie, ci noi
Ucideam spaima noastră de noi și de voi!
Întregi, neatinși, ne-au dat jos de pe ruguri –
Luminoși, luminam înțelesuri și lucruri.
Întinderea mării și-a cerului
Ne-a arătat ca oglinzile vii din povești
Îndrăzneala, puterea și farmecul
Sufletelor noastre omenești.
Știați voi de ce v-ați temut de acestea,
Dar de noi mai ales v-ați temut, v-ați temut,
De noi, sclavii voștri, ce spaima aveau să-și ucidă,
Îngropând-o-n trecut.