Tata la horă se fălește-n sat
Că sunt băiat cu carte, învățat,
Că umblu uneori și cu mașină.
Da-l taie câte-o lele de vecină:
„Poți să te lauzi dumneata cu el,
Dar și al meu, Grigore-i tot la fel!”.
Mama îmi scrie-n foi cu slova deasă
Că n-am mai dat de două veri pe-acasă,
C-am căpătat deprinderea hoinară
Să rătăcesc prin București, prin țară
Și că scrisorile, chiar scrise cu temei,
Nu pot să-mprăștie tot dorul ei.
De cele mai adese ori
Eu le răspund tot prin scrisori.
Bătrânii mei citesc zâmbind la geam
Precum zâmbeam pe vremuri când făceam,
Tocând la rață șteve și urzică,
O poznă mai hazlie și mai mică.
Și mama-i spune tatii legănat
Alunecându-și ochii pe scrisoare:
„Cum crezi și tu când te fălești prin sat
Băiatul și el crede că-i om mare”.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul de casă și de părinți, văzut prin ochii unui adult care și-a părăsit satul natal. Versurile reflectă mândria părinților, dar și distanța fizică și emoțională creată de viața la oraș, comunicarea realizându-se preponderent prin scrisori.